Experiența cursului Quantum Past Life

Am, de mai mulți ani, un proiect creativ pe care nu reușesc să-l materializez, căruia nu reușesc să-i dau o formă concretă. Încep părți din el, le duc până la un punct, apoi le pun la păstrare, la “dospire” sau le abandonez complet. O iau de la capăt cu altele, mai apropiate de universul de-alături de noi sau, dimpotriva, mai fantastice… și au, și ele, inevitabil, aceeași soartă.

Așa că, la curs, aleg să văd ce anume dintr-o viață trecută mă împiedică parțial (parțialul acela semnificativ…) în demersurile mele (spun “parțial”, fiindcă sunt conștientă de trăsăturile mele caracteriale mai puțin dezirabile, care se fac auzite tot timpul…).

În fața mea, se deschide un peisaj deșertic larg. În dreapta, se văd câteva corturi, în stânga, alte câteva și doi, trei palmieri. Aerul se ondulează din cauza căldurii.

Sunt o femeie de vreo 45 de ani, foarte neagră, ca tăciunele, înaltă, vânjoasă și foarte urâtă. Am buzele foarte groase și proeminente, nasul mare și borcănat. Am fața lungă și obrajii ridați. Port haine colorate în roșu și albastru; am, pe cap, un turban albastru ușor spălăcit.

În fața mea, apare un bărbat; e cam de înălțimea mea, poartă haine lungi și largi, maro închis, aproape negre. Are turban și un fel de prelungire a acestuia în jurul feței; i se văd doar ochii, foarte negri. Are o privire pătrunzătoare și îmi pare arab. Nu are pielea la fel de neagră ca a mea.

–  De ce ai făcut asta? mă întreabă. Cum ai putut să faci așa ceva?

Îl privesc și nu înțeleg despre ce vorbește.

(Privesc de sus, femeia e în dreapta mea și bărbatul e în stânga. Întreb: “Despre ce naiba e vorba?” După câteva secunde, știu: mi-am ucis fiul.)

–      Am făcut ceea ce trebuia să fac, rostesc eu, nescăpând contactul vizual cu bărbatul.

–      Cum ai putut??? repetă el privindu-mă acuzator, aspru.

–      Era bolnav și nu s-ar fi descurcat în lumea asta crudă. Am facut ce trebuia să fac. E mai bine așa.

Se întoarce cu spatele și pornește către unul dintre corturi. Îl urmez.

Pătrundem într-un cort larg, bej-galbui. În partea din spate, văd doi barbați, în straie lungi, largi, negre. Nu îmi dau seama care e culoarea pielii lor. Au aceeasi privire fixă și pătrunzatoare, aceiași ochi negri. Sunt așezati pe un fel de platformă nu prea înaltă, la vreo jumătate de metru de sol; în fața lor, e un fel de masă lungă din lemn, acoperită cu o pânză cafenie.

De la intrare până la masă, se întinde un covor rectangular, cu modele geometrice și florale, roșii, albe și galbene.

–      Cum ai putut să faci asta? întreabă unul dintre ei. Ai distrus tot ce era mai bun!

–      Era bolnav, rostesc fără vreo emoție. Am făcut ce trebuia să fac.

–      Ai omorât copilul. Cum ai putut? Ești vraciul satului și tocmai tu îți omori copilul?

Din partea din spate a cortului, apare o fată la vreo 20 de ani. E înaltă, frumoasă, subțirică, are părul lung până la talie, negru ca abanosul. Poartă o rochie lunga, de culoarea muștarului. Are pielea neagră ca a mea.

(Habar n-am cine e și mă întreb, de sus, de la intrarea în cort, cine mai e și asta. După câteva secunde, știu: e fiica mea.)

Se apropie de mine și îi văd ochii negri înfricoșați și în suferință.

–      Cum de ai făcut asta? Îl iubeam cu toții. De ce ai făcut-o?

–      Sunt bătrână, îi răspund, iar el era bolnav. N-ar fi avut cine să-i poarte de grijă. Am făcut ce e cel mai bine pentru el, pentru toți. Știu despre ce vorbesc.

Nu am nicio emoție, am încredințarea că am facut exact ceea ce trebuia. Deși empatizez cu starea emoțională a celor din scenă, nu am niciun regret; simt ușurare. Nu îmi este teamă de repercusiuni.

 

Aceasta este povestea.

Surprinzătoare au fost câteva lucruri: viteza cu care se derulau imaginile, ca într-un film asupra căruia nu aveam nici cel mai mic control; multitudinea de culori, deși, în cazul meu, în general, nu abundă; capacitatea de empatizare, versus trăire personală, având, simultan, capacitatea de a le percepe.

Totuși, cel mai important lucru pentru mine a fost că m-am putut gândi la “produsele creatiei” într-un mod global, unitar. Că am luat în considerare posibila relație dintre “a distruge ce ai creat” și “a te stradui să creezi”. Nu m-ar surprine să par crudă asemuind nașterea și dispariția unei ființe umane cu strădania de a da viață unor idei, dar am certitudinea că, la nivel psihologic, vorbim de lucruri similare.

Dana C. – Bucuresti